Nesimţitul (zs)

Noapte.
Întuneric. Stătea singura pe un fotoliu de piele. Privea la cornul lunii ce se revărsa de după un şir de nori. Alături de ea, era o măsuţa făcuta de bunicul ei, pe ea, ceaşca cu lapte aburind. O ajuta sa se relaxeze.
Demult nu a fost aşa de liniştita. Azi în sfârşit terminase ceea ce si-a pus in scop de când era mica, ceea ce nu i-a dat pace de când şi-a pus asta în gând.
Astăzi, lumea a devenit alta pentru ea, s-au schimbat toţi, inclusiv si ea.

Capitolul 1

Miez de august. Amândoi priveau cerul înstelat. Ea îşi întoarse capul către el:
- Iubitule, niciodată nu am fost aşa impresionata.
- Ce ai in vedere?
- Cum ai reuşit sa faci toate astea…
- Ce anume?
- Pai ştii…nu ştiu cum sa-ţi explic…
- Nu înţeleg ce vrei sa zici. Poate vrei sa zici, cum am reuşit sa te conving sa te aduc aici.
- Da…pe de o parte şi asta…Dar…
Brusc el întoarse capul către ea şi o săruta. Un sărut pe care ea nu-l va uita niciodată. Un sărut cum nu mai fusese în viaţa ei.
În acelaşi moment simţi ceva, înăuntrul ei. Simţi ca se va întâmpla ceva groaznic. Simţi cum se face un gol în ea, un gol pe care nu ştia daca îl va putea împlea.
După acel sărut urma o altă discuţie…
- Ce doreai sa zici, draga mea?, o întreba el.
- Mi-au zburat gândurile, m-ai ameţit.
- O, da! Iar ai ameţit ca în prima zi, când ne-am cunoscut. Mi-a plăcut foarte mult scena aia, când ai scăpat totul jos.
- Îţi mai aduci aminte? Doamne, ce ruşine îmi era, credeam că voi intra în pământ cu tot cu sacoşe, se înroşi.
- Mai ţii minte prima noastră cină? o întreba el.
- Cum sa nu! Dar tu mai ţii minte primul nostru sărut?
- Nu, l-am uitat! zâmbi el iscoditor.
- Cum aşa? Ah, netrebnicule ce eşti! Iarăşi îmbli cu minciunica?
- Glumisem, îl ţin minte la perfecţie. Era iarnă. Ţin minte cum buzele noastre s-au lipit, şi apoi…nu le-am mai putut dezlipi. Am avut nevoie de apă caldă. Îmi mai aduc aminte ce mutră acră făcuse amicul meu când mă văzu în aşa postură.
Râseră amândoi.
- Da, da. Mai ţin minte cum el nu avea deloc apă caldă, şi a trebuit să aşteptăm juma de oră ca să pună litrul acela de apă să se încălzească.
Râseră ambii cu pofta.
- Ştii ce îmi doresc cel mai mult acum? îl întrebă ea.
- Ce doreşti, răutate mică ce eşti?
- Sa fim pe malul mării, doar noi doi.
- Promit că de Anul Nou plecăm unde vei dori tu.
- De ce îmi promiţi? Nu vreau ca tu să fii obligat de a face ceva pentru mine. Doar ne simţim bine împreuna, oriunde am fi. Ştii doar cât de mult te iubesc.
- Ştiu, draga mea, ştiu…Şi eu te iubesc nespus de mult.
Se întoarse spre ea, o cuprinse, şi o sărută. O săruta dulce, pasional, încât ea nu mai putea rezista. Plăcerea nopţii se lăsă spre ei.

Capitolul 2

Familia Mellow locuia la marginea sătucului. Locuiau într-o casă în stil neo-modernist, ceea ce era neobişnuit pentru împrejurările date. În faţa casei creştea o mică livadă de meri. Alături, în partea dreaptă era o grădinuţă mică, însă foarte îngrijită. Spre stânga se desfăşura o privelişte minunată asupra lacului.
Dna Lucy era o femeie foarte respectată, aceasta datorându-se caracterului ei de neînfrânt. Avea 52 de ani, însă datorită pasiunii sale pentru tot ce e sănătos arăta ca o doamnă de 35 de ani, fiind plăcută la văz. Era de statura puţin peste mediu, zvealtă şi mereu plină de energie. Rămăsese văduvă de 6 ani. Soţul ei, d-nul Michael, murise într-un accident foarte stupid, fiind izbit în plină viteză de o camionetă. Un timp oarecare fusese tulburată de acest incident, dar mulţumită fiului ei, reveni la viaţă.
Alex, fiul d-nei Lucy, era un băiat chipeş, educat în cel mai bun mod de către mama sa. Vara şi-o petrecuse la ţară. Până acum învăţase la colegiu. Obţinuse diploma majoră şi o recomandare la Universitatea Boston.

- Mamă! strigă Alex. Unde a plecat Jacqueline?
- Dragul meu, nu ştiu. Uite-te şi tu la parter.
- Nu-i acolo, am fost. Vreau să-mi iau adio!
- Te înţeleg, dragul meu, aşteaptă un pic. Acuş vine maşina sa te ia.
- Of, Doamne! Astăzi! Chiar atunci când trebuie sa plec la universitate, ea dispare.
- Mai aşteaptă un pic. Poate apare acuş.
- OK. Atunci mă duc să-mi iau valiza.
După juma de oră, veni un BMW albastru. Era şoferul personal al familiei Mellow. Avea sarcina de al duce pe Alex la gară, de unde avea să ia trenul către Universitatea Boston.
- Alex! Alex! A venit Jacqueline.
- Unde e?
- E la etaj. În camera ei.
Se ridică sus. Auzi plânsete din camera surorii. Întră.
- De ce plângi, surioară?
- Pleci, voi rămâne singură.
- Ba nu, o ai pe mama.
- Dar…
- Voi veni acasă de câte ori voi avea şansa. Ai încredere în mine. Îţi promit.
- Sigur?
- Da. Dar înţelege şi situaţia mea. Trebuie să învăţ. Nu pot lăsa totul pe umerii mamei.
- OK.
- Ne-am înţeles?
- Da. Zise Jacquline, ştergându-şi ochii.
- Vino să te pup.
Alex o luase în braţe pe Jacqueline şi o sărută pe obraji şi pe frunte, aproape ca un tată. Uitasem să menţionez că de când murise d-nul Michael, Alex luase rolul de tată pentru Jacqueline.
După aceasta, Alex îşi luă bagajele ce constau din două genţi: una mare şi una medie, în care avea toate cele necesare pentru viaţa de student, le încărcă în maşină, o sărută pe mama sa pe obraji şi pe mâini şi îşi luă rămas bun de ea. Jacqueline rămase în camera ei. Se urcă în automobil, îşi lua din nou rămas bun, închise portiera şi plecă.
D-na Lucy îşi ştersese prima lacrimă abia după ce automobilul se depărtă binişor, nu vroia să arate pe faţă durerea pricinuită de plecarea fiului. Ştia că Alex va face treabă la universitate. Ea îl educase şi ştia ce posibilităţi i se deschid lui Alex.
Se întoarse cu spatele la drum abia după ce dispăru praful din depărtare făcut de maşină şi intră în casă.

Capitolul 3

- Ce? Cum a putut să facă aşa ceva? De ce nu mi-a spus şi mie? ţipă Cindy.
- Ce să-i faci? Aşa sunt bărbaţii, îi răspunse prietena ei cea mai buna, Mary.
- Dar de ce nu m-a anunţat şi pe mine? De ce nu mi-a spus aseară?
- Poate nu a vrut să te facă să suferi. Aşa am păţit-o şi eu cu fostul meu prieten, şi de aia l-am lăsat.
- Dar nu pot înţelege de ce a tăcut. El îmi spunea orice, mă anunţa chiar dacă se ducea la nişte prieteni sau rude.
- Lasă. De-acum ce să-i faci. Acum e în drum spre Boston.
- Spre Boston?
- Da. Uitasem să-ţi spun. Mi-a spus mama lui, azi dimineaţa când am întâlnit-o pe stradă, se plimba puţin. Şi ea e afectată de plecarea lui. „Trebuia tare să îi spun unde a plecat”, se gândi în sinea sa.
- Dar…
- Dar ce?
- E aşa departe. Vreau să fiu lângă el. Dacă îl pierd, nu ştiu ce va fi din viaţa mea.
- Sunt şanse mari de al pierde, mai ales că va învăţa la universitate şi va fi înconjurat de atâtea fete, glumi cam sărat Mary.
- Mă faci sa-mi ies din minţi. Ştii că el nu e capabil de aşa ceva. Mi-a jurat că mă va iubi veşnic. Mi-a promis că ne vom căsători şi că vom avea trei copii.
- Nu prea aş crede în toate astea. Îţi spun din nou, doar ştii cum sunt bărbaţii: spun una, fac alta.
- De ce măcar nu mă susţii. Doar eşti cea mai bună prietenă a mea. Suntem împreună din clasa a 6-a, de când m-am îndrăgostit în el.
- Te susţin, doar că vreau să-ţi deschid ochii. Nu trebuie să fii credulă la toate cuvintele care ţi le spune.
- Atunci te rog un singur lucru: lasă-mă în pace. Vreau singură să mă liniştesc. Mă scuzi, dar cu tine mai mult sufăr acum. Vom vorbi mâine.
- OK. Atunci te las, dar ia aminte la cuvintele care ţi le-am spus. Nu crede tot ce iese din gura bărbaţilor.
Cindy rămăsese singură în camera ei şi începu să plângă. Simţi cum se formează un gol în ea. Simţi cum îi slăbeşte corpul. Îşi dădea seama că dacă nu va face ceva, îl va pierde pentru totdeauna. În curând adormi cu ochii roşi şi cu gândul la el.
Mary la fel era îndrăgostită în Alex. Se îndrăgostise din clasa a 7-a, dar din păcate Alex nu a observat-o, fiindu-i foarte simpatică Cindy. Până în clasa a 9-a credea ca e numai el, apoi şi-a dat seama că va fi doar o partidă foarte bună. Ea era interesată doar de starea financiară a familiei Mellow, planul ei fiind de a se căsători cu Alex, să trăiască vre-o doi ani cu dânsul şi apoi să divorţeze, luând cu ea o sumă frumuşică de bani.

Capitolul 4

Cindy se trezi seara, pe la orele 17. Se uită în oglindă şi văzu că era cam ciufulită. Brusc simţi cum o cuprinde singurătatea. Îşi aduse aminte de vestea ce i-o spusese Mary în dimineaţa aceasta. Îşi dădu seama că nu poate lăsa totul aşa cum este. Nu poate sa rămână singură. Ştia că Alex o iubea şi că nici el nu putea fără dânsa, dar totuşi trebuia cumva să-şi continue studiile. Umblă cîteva minute bune prin cameră dintr-un capăt în altul, nici nu auzi că era chemată la masă.
Familia ei, adoptivă, o luase de la casa de copii de când avea ea 2 ani juma. Părinţii adoptivi, în urma unui control medical aflaseră că nu pot avea copii. Atunci d-lui Johnatan, tatăl adoptiv al Cindy, îi veni ideea de a înfia un copil. Plecară amândoi, d-nul Johnatan si dna Hillary Lewis, la casa de copii, aflată lângă spitalul din regiune. O văzuseră pe Cindy, un pui de om, o frumuseţe cum nu se mai poate, încât nici ei nu înţelegeau cum a putut mama ei să o lase aici. Atunci aflară că mama ei fuseseră omorâtă de un ucigaş în serie care a fost prins imediat după această crimă. Imediat după asta au plecat să perfecteze documentele de înfiere.
O crescură cu cea mai mare dragoste, oferindu-i o educaţie de care dna Hillary a avut parte. Îi oferiră totul ce dorea un copil. Însăşi părinţii ei se mirau cum creştea fata lor, şi îşi dădeau seama că odată şi odată va pleca de la ei. Însăşi Cindy nu ştia că era înfiată.

- Cindy! Vino la mîncare, strigă mama ei.
Nu se auzi nimic.
Iarăşi strigă. De obicei, Cindy îşi anunţa părinţii când nu putea veni la cină sau dacă era ocupată. Însă astăzi nu a fost să fie aşa.
Dna Hillary se ridică la etaj. Încercă să deschidă uşa, dar era blocată. Mai strigă o dată. Tăcere. Atunci dna Hillary simţi că ceva nu e în ordine. Mai strigă o dată. Din nou tăcere.
D-nul Johnatan şi soţia lui ieşiră afară şi priviră spre geamul de la dormitorul fiicei. Era deschis. Draperiile fluturau în vânt. Dna Hillary simţi cum i se înmoaie picioarele. Leşină. D-nul Johnatan imediat sună la poliţie.
Cindy, însă, era de-acum departe de casa părinţilor ei.
Era în drum spre iubitul ei.

Capitolul 5

Negru. Alb. Negru. Alb.
Deschise ochii. Văzu cum trece pe lângă ea un automobil.
Închise ochii.

Se trezi. Privirea îi era înceţoşată. Închise ochii. Aţipi un pic. Deschise din nou ochii. Simţi cum capul i se roteşte. Văzu numai verdeaţă în jur. La aproape 60 metri depărtare, în spatele ei, văzu tirul răsturnat. O clipă nu înţelesese ce s-a întâmplat. Brusc, îi apăru scena accidentului în faţă. O autocamionetă nu reuşise la timp să între pe autostradă şi nimeri sub roţile tirului. Era adormită. Dar simţise destul de bine puterea impactului, ceea ce a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa pentru câteva momente.
Se ridică încetişor. Simţi cum i se împleticesc picioarele. Merse câţiva paşi şi căzu. Era slăbită. Nu mâncase nimic de când fugise de acasă. Se ridică din nou. Mai merse câţiva paşi. Simţi cum îi revin puterile.
Se uită atentă. Văzu unul din cele mai straşnice tablouri din viaţa ei. Şoferul camionului era inconştient. Picioarele erau prinse între panoul de comandă şi scaun. Mâna stângă era ruptă. Airbag-ul îl salvase de la o moarte sigură. Camioneta la fel era zdrobită. La volan se afla un hoţ de automobile. Era mort. Fusese zdrobit de forţa cu care lovise camionul.
Îşi dădu seama că patul şoferului o salvase de la toate acestea. Pesemne că cineva care a trecut prin apropiere a văzut tirul răsturnat şi o scosese afară. Acum trebuia să fi chemat deja serviciile medicale şi poliţia.
În depărtare se auzi o sirenă. Îşi dădu seama că ambulanţa era în drum spre victime. Apoi şi-a dat seama că tatăl ei trebuia să fi sunat la poliţie, şi că dacă o va vedea, va trebuie să ia acest drum de la început.
Fugi. Fugi cât o ţinură picioarele. Reuşi să treacă peste dealul din apropiere şi să se ascundă între două pietre în formă de V întors. Ambulanţa se ivi de după şirul de copaci. Mai apărură două maşini ale poliţiei, o maşină de pompieri şi salvatorul. Pompierii începură imediat să desfacă metalul contorsionat. Auzi destul de bine cum salvatorul le spusese la poliţişti că era şi o fată de 19 ani. Poliţia îşi dădu despre cine era vorba.
Aventura începu. Aventura dragostei.

Capitolul 6

Desfăcu bagajele. Îşi aranjă hainele în ordinea corespunzătoare. Cercetă camera. Se duse la geam. Avea o vedere foarte bună asupra curţii din faţa universităţii. În depărtare zări o pădurice mică, însă foarte frumos colorată. Gândurile îi zburară la Cindy.
Se auzi un ciocănit uşor. Nu-i atrase atenţia.
În cameră intră Mary. Se duse lângă el. Îşi puse mâinile pe umerii lui. Alex se înfioră. Se întoarse. Mary încercă să-l sărute. Şocat, Alex răspunse gestului prin aceeaşi mişcare. Mary simţi cum sângele îi circulă mai repede, simţi cum un val de adrenalină puse stăpânire pe ea. Brusc, Alex îşi dădu seama că comite o greşeală. O împinse.
- De ce mă respingi?
- De ce ai încercat să mă săruţi? Şi cum ai reuşit să ajungi aici.
- Eu am întrebat prima!
- Cine ţi-a permis să intri aici şi de unde ai ştiut că asta e camera mea?
- OK. Să le luăm pe rând, se impuse Mary. Să înţeleg că te gândeşti la prea-frumoasa Cindy. Iar pe mine nici nu mă bagi în seamă!
- Stai puţin! strigă Alex. În primul rând, nu vorbi cu un aşa ton cu mine. În al doilea, în genere ce cauţi tu aici…
Se auzi din nou un ciocănit în uşă. Apăru capul unui băiat de 19 ani. Era colegul de cameră.
- Mă scuza-ţi că vă întrerup discuţia.
- Nu-i nimic, răspunse Alex. Mary, cred că poţi pleca!
Îi arătă cu degetul spre uşă. Avea o privire cam supărată. Ea ieşi încetişor, cu un aer de aroganţă. Colegul închise uşa.
- Salut! Mă numesc Michael. Iar tu te numeşti…
- Alex. Bucuros de cunoştinţă!
- Şi eu! Rîse. Să înţeleg că suntem colegi de cameră?
- Din cîte se vede – da!
Michael începu să-şi aşeze lucrurile lui în dulap. Alex se duse din nou la geam. Gîndul îi zbură la Cindy.
- Hey! Asta nu era prietena ta? întrebă în glumă.
- Nu! Glumeşti?
- Nu, doar că mi-a plăcut vorba aia aprinsă dintre voi doi.
- E din aceeaşi localitate. Încearcă să mă despartă de adevărata prietenă a mea, care acum e acasă la ea.
- OK. Am înţeles.

Se înseră.

Capitolul 7

Bătu în uşă. Se auziră paşi apropiindu-se de ea. Se întoarse înapoi speriată. Văzu o doamnă în vârstă, dar cu aspect plăcut.
- Cine eşti? întrebă ea.
- Un turist, adică o turistă. Am fost înhăţată de o grupă de tineri care m-au lăsat fără nimic.
- Biata de tine. Cred că ai îngheţat aşteptând.
- Da. Mi-i ruşine să zic, dar mor de foame.
- Intră, draga mea în casă. Numai ce am făcut o supă. O să-ţi placă, e reţeta mea.
- Vă mulţumesc din suflet. Vă voi fi recunoscătoare.
Intră în casă. Simţi cum un val de căldură şi toropeală o face să adoarmă din picioare. Doamna trecu pe lângă dânsa, şi se duse la bucătărie. Ea însă rămase uimită de aspectul interiorului, mobila era foarte veche, pesemne moştenită de la bunici, însă aşezată cu mult gust. Privi la dreapta şi văzu o poză. Era doamna care o primise cu soţul ei.
- Unde vă este soţul, întrebă cu puţin fior.
- A murit acum 10 ani. De cancer. Am văzut cum şi-a dat duhul. Am fost lângă el până la urmă, până la cea din urmă suflare.
- Condoleanţele mele. Mă scuzaţi, nu am ştiut.
- Nu-i nimic. M-am deprins să fiu singură.
Sub tablou văzu o canapea de piele, foarte bine păstrată. Lângă ea stătea o măsuţă mică cu o carte pe ea, Biblia. Se aşeză pe canapea. Era moale. De obosită ce era, mai că aţipea.
- Vino la bucătărie. Am pus supă pe masă!
- Ce? Mă scuzaţi! Aţipisem!
- Zic să vii la bucătărie, masa e gata.
- Acuş vin.
Se ridică de pe canapea şi se duse în baie, ce-i drept că nu ştia unde. O întrebă. Se spălă pe faţă. Neatrăgând atenţia, nu a observat că era tăiată pe frunte şi că îi curse sânge prin păr. Abia după ce se şterse văzu pata.

- De unde eşti?
- Canada. Vancouver.
- Am fost şi eu cândva acolo. E foarte frumos.
- Noi trăim la marginea oraşului.
- Poftim, ia loc.
- Vă mulţumesc din suflet.
- Lasă. Pe urmă îmi vei mulţumi.

La moment, acestea sunt capitolele. Mai este şi capitolul 8, neterminat.