O să încep cu începutul.

Anul ăsta (2009) mi-am cunoscut tatăl. Da, pentru prima dată l-am vazut real la faţă (aveam poze cu el vechi de 10-20 ani). Aveam dorinţa aprigă de-al cunoaşte încă de pe la 15-16 ani. Tăcusem, nu ştiam ce să fac, însă mă mai interesam pe la bunica, mama cât de cât despre el. Am cont pe Odnoklassniki. Într-o zi de februarie, nu prea aveam ce face, şi îmi veni în cap ideea genială: “odnoklassniki e concentrat pe ţările CSI, înseamnă că am şanse foarte mari să-l găsesc”. Şi l-am găsit. Are peste 50 de poze cu actuala lui soţie şi cu sora mea vitregă. Am chemat-o pe mama. Rămăsesem şocaţi ambii, din cauza pozelor desigur. Ce-i drept, ştiam că am o soră vitregă, că e căsătorit cu o altă femeie ş.a.m.d. (Acu mă roade gândul de a le face o vizită bunicilor mei de pe tată, pe care nu i-am văzut niciodată). I-am scris nişte mesaje. Mi-a răspuns tocmai peste câteva săptămâni bune. A zis că mă va suna când va fi în MD, el locuind în Franţa. M-a sunat pe la sfârşit de iulie. Am stabilit locul de întâlnire. Ne-am întâlnit. Am vorbit. Puţin despre mine, el sau mama. Ne preocupau alte chestii. Mi-a cerut test ADN. I-am dat acordul. A zis că va veni peste o lună să ne ducem în Moscova sau Kiev pentru al da. După asta ne-am luat rămas bun. 24 de ore după această întâlnire, nu am avut nici o emoţie, deja mama începu să-şi facă griji. Şi totuşi, până la urmă, nu m-a mai sunat pentru a face testul ADN.

Primul BAC. Atunci am retrăit foarte mult. Nu credeam că voi avea aşa notă mare, după cât am retrăit atunci. O să-l ţin minte pentru mult timp. Pentru mai multă informaţie, citeşte aici.

Anii de studenţie. Sună plăcut, chiar dacă sunt mai grei. Însă visul ăsta era pe cale să fie spulberat. Am dublă cetăţenie (română şi moldovenească). M-am dus în ultima săptămână din iulie în Constanţa pentru a-mi da actele la universitate. Am ajuns acolo, am luat formularul de completare. Încep să scriu, mai dau câteva întrebări, şi la urmă secretara se trezeşte cu întrebarea: “Da voi (eu şi unchiul) ce diplomă aveţi?”. Îi zic de liceu, 12 clase, moldovenească. “Păi, atunci trebuie să vă duceţi la Bucureşti, să daţi la echivalarea actelor.” Echivalare care durează cca 2 luni. Asta e, mi-am zis. Dacă totuşi suntem la mare, hai măcar să ne distrăm.

Săptămâna următoare m-am dus la ambasadă pentru a da actele ca moldovean (am scăpat de contract ). Le-au acceptat (ambasada), rămânea să aşteptăm rezultatul din România. În Moldova nu dădusem la nici o universitate. Nu mă trăgea să învăţ aici. De la colegiu m-am exmatriculat. Au venit rezultatele primului tur. N-am fost acceptat. Simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. Timp de câteva zile nu mă puteam linişti. Nu ştiam ce drum să apuc. Admiterea în Moldova s-a terminat demult. Aveam şanse să plec în Austria, dar trebuia să vorbesc cu o persoană, plus la asta nu ştiam limba (pot număra pân’ la 10).

Noroc că există birocraţie în Moldova, că de nu era, nu intram la universitate în a 2-a săptămână de studiu. Plus la asta cel mai comic moment a fost când am aflat că nu învăţ la USM, ci la USEM. Îmi făcusem cunoscuţi deja prin prima grupă.

Pe 24 septembrie au venit rezultatele. Un mulţumesc mare d-lui Băsescu. Eram “înnebunit” de fericire. În 2 zile mi-am făcut bagajele şi am plecat. Pentru mai multe informaţii, citeşte aici.

Tata a venit în Moldova, doar pentru că i-a murit un prieten apropriat. Am vorbit cu el 1 ora, din care 10 minute am tăcut. Sora mea vitregă nu ştie nimic despre mine. Soţia lui actuală abia vara asta a aflat de mine.

Day 1.
La ora 9 dimineaţa am ajuns la Constanţa. Pe la 9 juma’ eram deja la universitate. Doamna secretară: “Documentele dumneavoastră nu au sosit!”, Noi (n.a. eu şi unchiul) : “E imposibil!”, ea: “Destul de posibil”, noi: “Avem o foaie scoasă de pe net unde este scris că sunt înregistrat la dumneavoastră în universitate”, ea: “Emm, atunci daţi-ne documentele”. Am dat documentele toate, în original. Cam stresant, dar asta e. am încredere în ei (sau nu ar trebui)? După aia trebuia să căutăm cămin. M-au trimis în cel mai curat şi frumos cămin pe care îl avea universitatea, unde stau toţi moldovenii, albanezii şi alte naţionalităţi, inclusiv şi români (acum, spre sfârşitul semestrului, am avut norocul de a dormi o noapte în el; peste tot gândaci de bucătărie; baie comună ş.a.). Nici nu am intrat înauntru, am făcut cale întoarsă de cum l-am văzut. Nu că aş fi pretenţios, însă nu prea am chef să stau acolo. Am încercat la alte cămine, însă nimic, toate locurile s-au dat. Doar de dat mită, şi nici asta nu-ţi oferă garanţii.

Nu mâncasem nimic, nu aveam unde să dormim. Nu băusem aproape nimic toată ziua. Dormisem doar 2-3 ore noaptea precedentă. Începeam să delirez. În sfârşit am simţit şi eu cum e să delirezi din cauza deshidratării, aşa o senzaţie plăcută, că nici nu-ţi dau seama că dai cu capul de pereţi.

Pe la 7 seara ne dăduse în cap să căutăm un net, pe care l-am găsit după jumate de oră, fiind la distanţă foarte mică de noi. Găsisem 2 moteluri mici. Am ieşit din Constanţa, am ajuns la locale, erau închise. Mdee, zisem, ne merge foarte bine.

Pe la 10 seara am găsit un mic motel deasupra unui restaurant situat într-o localitate la cca 15 km de Constanţa. Un duş. La culcare, ne-a fost deajuns pe azi.

Mâine e o nouă zi, o nouă aventură. Va continua